Ideea de a parcurge creasta Vârtopel – Arpășel a venit pe neașteptate și, cum am terminat săptămâna de lucru, am impachetat totul, am pornit la drum și iată-ne vineri seara, pe la orele 20.30 oprind mașina în parcarea la Cabana Capra.

Am luat rucsacii, frontalele și am pornit căre refugiul Freastra Zmeilor, un traseu despre care aveam doar o vagă amitire. Nu mai fusesem prin zonă de câțiva ani. Fiind noapte și păcăliți de cîteva lanterne pe care le consideram ca fiind prin preajma refugiului ne țineam moralul pentru încă 2-3 ore de mers. Tot urcând prin beznă, în mai puțin de 30 minute de când văzusem frontalele, am dat peste refugiu. Ce ne-am mai bucurat ! Pe măsură ce ne-a trecut euforia, ne-am făcut cele nesare și am trecut la somn.

Dimineata rafalele de vant suierau peste table, iar site-urile meteo prognozau ploaie dupa ora 17.00. Insa pe la ora 10.00 cerul s-a inseninat si … ne-am incumetat.

Am lasat bagajul în refugiu, la risc, am luat echipamentul tehnic și țop, țop până în creastă. Aici am văzut că o echipă de 3 persoane intra deja în traseu, așa că am zăbovit puțin, să nu stăm unii după ceilalți. Creasta Vîrtopel am parcurs-o rapid și iată-ne la ”urechile de iepure”, unde am avut primul moment sensibil. La urcarea pe a doua ureche, o placă de gresie pe care stăteam cu piciorul stâng s-a desprins dezechilibrându-mă spre vale. Eram asigurati, evident, totuși căderea nu îmi făcea cu ochiul. M-am echilibrat cumva și am depășit momentul critic doar cu emoțiile, însă de 2 ori mai atenț, de acum.

Tot pe aici, prognoza a început să se adeverească și ceața a început să pună stăpânire pe piscuri. Cîteodată nu vedeam la 7-8 metri înaintea noastră ceea ce a fost destul de neplăcut. Ușor ușor au apărut și primele picaturi. Grăbim ritmul. Tot zorindu-ne am prins din urmă echipa din fața noastră, ei fiind 3, și am mai stat la taclale, așteptând eliberarea fiecărui tronson. Uneori le auzeam doar vocile alteori îi mai și vedeam și tot așa până la stația finală de rapel, de deasupra Portiței Arpașului.

Bucurie mare. Știam că mai avem 2 rapeluri consecutive, care nu ne speriau, de principiu, dar auzisem și că regruparea este ușor în surplombă. Însă, senzația de a fi atârnat efectiv la capătul corzii nu o trăisem până atunci.

Știind că cei din fața noastră erau și ei pe perete, am lansat coarda ceva mai la stânga, suficient de mult încât odată ce am ajuns la capătul ei să constat că sunt la o oarecare distanță de perete, probabil vreo 2 metri. Treaba asta dă ceva emoții și, cum dedesubt continua un gol de încă vreo 25m, personal mi-a dat destule.

Cu puțin balans și o mână întinsă de către cei din regruparea intermediară am revenit pe perete. Am regrupat la randul meu și am pregătit coarda pentru rapel dirijat, aducându-mi coechipiera direct in regrupare. De aici și până jos era o nimica toată. N-am întâlnit cu grupul din fața pe grohotiș, ne-am urat binețe și am revenit la refugiu.


0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *